Fiecare poveste din fotbal își are căpitanul ei

Undeva pe la începutul toamnei anului 1978, în manuscrisul unei cărți semnate de poetul Nicolae Petricec puteau fi citite cele mai frumoase cuvinte scrise spre lauda lui Ioan Condruc, căpitanul generației Mateianu: “Condruc – fidel și calm, ca o carte veche”. Această comparație, însoțită de alte mărturii elogioase ale vremurilor în care Condruc se număra printre cei mai strașnici fundași de pe meleagurile noastre, nu a făcut altceva decât să-mi stârnească dorința de a cunoaște și de a prezenta povestea unuia dintre fotbaliștii care l-au determinat pe marele Mateianu să viseze la un fotbal în care echipa lui să joace fără portar.

condruc_ioan

Vremea lui Condruc a început din Vișeu de Sus

Mai mereu jovialul Ioan Condruc s-a născut la 19 aprilie 1951. Se întâmpla asta la Vișeu de Sus, localitatea maramureșeană care i-a dăruit titlul de cetățean de onoare și cunoscută, în prezent, în special pentru mocănița de pe Valea Vaserului care atrage în fiecare an turiști proveniți din toate colțurile lumii.

Condruc-cetatean de onoare

Pasiunea pentru fotbal a celui care avea să obțină, peste ani, o medie a notelor acordate de “Sportul”, numele din comunism al Gazetei Sporturilor, mai bună decât a unor jucători precum Cornel Dinu, Mircea Lucescu sau regretatul Costică Ștefănescu a fost insuflată de către tatăl microbist și colecționar de bilete de la meciurile Bradului din Vișeu. După jocurile echipei locale, capul familiei Condruc își testa băieții în curtea casei. “Acasă exersam șuturile, voleurile… Ne cumpăra mingi… Spărgeam câte 2-3 de astea pe zi.” Unda de tristețe din glas am înteles-o abia după ce căpitanul mi-a spus că a rămas fără tată la vârsta de 9 ani. Adică taman în vremea în care avea mai mare nevoie de un model în familie. “Mama, săraca, a rămas cu 3 copii…” Pe lângă el, de fusta mamei se mai agățau fratele de 11 ani și surioara care abia apucase să treacă de 4 primăveri și nu înțelegea ce fel de necaz s-a abătut la casa lor.

În ciuda insistențelor văduvei Condruc, care dorea un viitor mai bun dobândit prin învățătură pentru odraslele ei, nea Ioan s-a ținut mai departe de fuga după minge. Și n-a făcut-o deloc rău, căci, după ce s-a făcut remarcat pe la piticii Bradului și prin campionatele interșcolare, avea să debuteze în Divizia C pe la 16 ani, vârsta la care ceilalți copii erau preocupați mai degrabă de scăldatul în apele Vaserului sau ale Vișeului. La echipa mare a Bradului îl avea antrenor pe neamțul Dezideriu Beschid:

“Juca cu mine în apărare când am debutat. Pe atunci era musai să fim 2 juniori în același timp pe teren. Eram eu și Gheorghe Pop, colegul de clasă. Portar în toată regula… Noi nu eram titulari pentru că trebuia să jucăm. Jucam pentru că eram buni!”

stadion_viseu_sus

A rămas pe lângă casă pânâ prin 1970, dar bagajele pentru călătoria către fotbalul mare puteau fi pregătite cu 3 ani în urmă, când FC Baia Mare a pus ochii pe vajnicul fundaș după un joc dintre juniorii Vișeului și cei de sub Dealul Florilor. “Atâta țin minte că am avut o etapă liberă. Noi, juniorii Bradului, contra republicanii lui FC Baia Mare. Ăia erau vicecampioni naționali pe atunci. 4-0! 4-0 le-am dat și 4 goluri am marcat!”

 

Bilet cu dus-întors pe ruta Baia Mare – Arad

La ușa familiei Condruc au bătut cei de la U Cluj și chiar controversatul Romică Pașcu de la Gloria Bistrița, însă mai convingători au fost conducătorii de la FC Baia Mare. Siguranța financiară oferită de “mineri” și aruncătura de băț dintre reședința județului și casa mamei sale au cântărit decisiv în alegerea celui mai dorit jucător din curtea Bradului.

După ce a făcut armata,Țipțerul (poreclă atribuită pe seama numelui unui cartier german din Vișeu), gândindu-se că e timpul să facă pasul către fotbalul de pe prima scenă, și-a băgat dezlegarea de la FC Baia Mare în ladă și s-a dus la UTA Arad. Și-a ales o provocare pe măsură dacă stăm să ne gândim că, în urmă cu 2 ani, gruparea arădeană o eliminase din Cupa Campionilor Europeni pe Feyenoord Rotterdam – campionii continentali.

Primul test pentru apărătorul maramureșean a venit din partea legendarului antrenor Coco Dumitrescu. Acesta voia să-l joace extremă stânga în campionat și în dubla manșă din Cupa UEFA cu suedezii de la IFK Norrkoping. “Dom’le”, i-a spus Condruc, “eu nu mă urc nici în tramvai cu stângul”. Dezarmat de argumentul antrenorului care miza pe capacitatea sa de efort, copilul de atunci a fugit acasă, dar s-a întors, însoțit de conducătorii arădeni, cu câteva ore înainte de confruntarea europeană.

“Nea Coco, fie iertat, ținea morțiș să joace cu mine titular și, în loc să mă certe, m-a tras deoparte și m-a luat tare: bă, Conduroace, tu știi care-i cea mai bună centrare? Am început să o dau cu chestii tehnice, dar el mi-a spus că cea mai bună centrare e cea care trece de primul adversar. Mai puteam zice ceva?”

Deși juca în Divizia A și într-un mediu propice performanței, dorul de casă și-a făcut simțită prezența la Arad. Convins de fratele lui mai mare, a ajuns în curtea Universității Cluj, însă n-a apucat să facă decât câteva antrenamente alături de Remus Câmpeanu. Înainte să plece în cantonament cu studenții, un ins l-a abordat undeva prin centrul Clujului și i-a spus, mai în glumă, mai în serios, că e așteptat să se întoarcă la Baia Mare de mână cu Condruc. Era ordinul transmis de un prim-secretar, așa că altă variantă nu se întrezărea la orizont.

Revenirea a fost de bun augur, întrucât aici a găsit-o pe doamna Silvia, consoarta care îi este alături de mai bine de patruzeci de ani. Nu au stat mult pe gânduri, așa că, pe când a început bruma din 1976 să-și ia treaba în serios, s-a născut Răzvan, singurul copil al familiei Condruc. Și nefiind o treabă tocmai ușoară să duci mai departe numele căpitanului generației Mateianu, nea Condruc se bucură acum de nu mai puțin de 4 nepoți – ultimii doi sunt gemeni și s-au născut în urmă cu câteva luni.

ioan_condruc

razvan_ioan_condruc

Bisericuțele din vecini

După încă două sezoane în care a asudat în tricoul Minerului, nea Condruc a căzut la mijlocul prieteniei dintre organizațiile de partid din Satu Mare și Maramureș. Trimis în Divizia A pentru a pune umărul la evitarea de la retrogradare a vecinilor de la Olimpia, Țipțerul s-a întors sub Dealul Florilor după o perioadă scurtă de timp.

“Olimpia a retrogradat pentru că acolo existau 3 bisericuțe. Jocul nu mergea, dar mașinăria politică aranjase în așa fel încât sătmărenii să se salveze de la retrogradare. Toată treaba a funcționat până când, la un meci de acasă, unul dintre colegii mei, supărat nevoie mare că nu joacă titular, le-a stricat planurile. S-a dus și le-a spus celorlalți că Satu Mare a căzut la învoială cu doi dintre jucătorii oaspeților. Socoteala din birou nu s-a potrivit cu cea din teren, unde abia am scos un egal… Culmea, în A a rămas UTA, fosta mea echipă.”

A treia oară a fost cu noroc

A treia “descălecare” a lui Condruc la Baia Mare a coincis cu intrarea, aproape instantanee, a mult regretatului Viorel Mateianu în inima fotbalului local. Cel care avea să-l numească pe vișeuan căpitanul unei generații de excepție avea de gând să stea doar vreo șase luni prin Maramureș, dar, în cele din urmă, a rămas prin zonă aproape cinci ani.

fc_baia_mare

“Încă de la prima întâlnire, nea Vio s-a comportat de parcă ar fi fost cu noi de multă vreme. A fost atât de bine cu el încât șii acum mă întreb dacă a mai fost vreun antrenor în divizie care să facă pregătire tehnico-tactică precum făcea Mateianu. A cerut de la bun început să fie montate reflectoare la tribuna oficială ca să ne țină la antrenamente până se întuneca. Făceam numai pregătire câte 5-6 ore… ne așteptau femeile cu copiii afară… Cred că și acum se văd reflectoarele alea. Nea Vio era atât de captat de desfășurarea antrenamentului încât, de multe ori, câte 2-3 jucători ieșeau din schemă și se duceau să joace tenis cu piciorul pe pistă. Abia după un timp își dădea seama că nu mai avea fundași pe teren.”

Ioan Condruc a mărturisit cu transparență că a rămas impresionat de metodele revoluționare de pregătire ale lui Mateianu încă din primele ședințe. Blondul care ridica în picioare tribunele din Cluj chiar de la încălzire își dorea să înceapă construcția jocului din picioarele fundașilor centrali. Fiindcă erau încurajați să urce cât mai mult cu mingea la picior, ba chiar să tragă de la distanță la poartă, greutatea centrului apărării cădea pe umerii fundașilor laterali.

Voia bună de la antrenamente își avea originea și în lipsa grijei zilei de mâine:

“Nu aveam probleme cu banii pe atunci. Toți jucătorii erau angajați la mine și aveau salarii de câte 2000 de lei. Mai erau primele de joc, care erau rezolvate în felul următor: jucătorul cutare era transferat de la mina din Băița la mina din Cavnic. Și de acolo ne ieșea câte o primă care era de 3-4 ori mai mare decât salariul. Să nu uit de cei 50000 de lei încasați de fiecare titular în parte în anul promovării în Divizia A…”

Banderola de căpitan, primită de la Mateianu în anul promovării Minerului din Baia Mare în A, a fost purtată cu cinste de Condruc de-a lungul celor 3 sezoane în care minerii îmbrăcați în galben și albastru au uimit întreaga țară prin noutate și dăruire. Țipțerul era constant în joc, avea un control deosebit al balonului și o capacitate de efort ieșită din comun. Aceste calități, garnisite de cele de lider, au fost ignorate de către selecționerii României, dar, din fericire pentru noi, ăștia mai tineri, marii cronicari sportivi ai anilor ‘70 nu l-au trecut cu vederea în rândurile scrise.

Dacă am văzut că n-au nevoie de mine, am plecat la Cavnic…”

La puțin timp după plecarea lui Mateianu din fotbalul băimărean, au început problemele și pentru Condruc. Ar fi meritat să continue la FC Baia Mare până în momentul retragerii, însă căpitanul a căzut victima jocurilor de culise puse la cale de unii coechipieri:

“Aveam meci cu CFR Timișoara. Abia am picat din Divizia A, dar deja ne băteam la promovare cu FC Bihor. Echipa luase gol din cauza mea la 1-0 pentru noi și lumea s-a inflamat că băiatul a dat meciul. Eu am atacat mijlocașul departe de careul nostru, așa cum eram învățat de nea Vio. Ne spunea mereu să facem așa, să nu stăm cu fundul în poartă și să intervenim cu frica de 11 metri. Ei, dar deja nu mai erau jucătorii lui Mateianu. Nu a venit nimeni în spatele meu… În loc să strângă, Koller era undeva pe pistă…

Înainte de meciul cu timișorenii am jucat vreo două meciuri. Până acolo, nu mai jucasem de vreo șase luni. Probleme cu ligamentele, da’ nu asta-i apărarea mea. În apărarea mea a sărit Romică Pașcu de la Bihor, care avea lista cu jucătorii din Baia Mare care au trântit partida cu Timișoara.

După acea partidă m-au suspendat pe termen nelimitat. Dacă am văzut că n-au nevoie de mine, am plecat la Cavnic. Pe atunci aveai voie să pleci cu o simplă hârtie în timpul campionatului dacă era vorba de o ligă inferioară.

Aveam vreo 34 de ani când promovasem cu Cavnicul în B. Încă jucam bine. Dădeam și goluri, deci nu eram pe postul de cărat bagaje. Nu uit că m-au chemat înapoi la Baia Mare într-o vreme… M-am întors, dar peste mulți ani. Ca antrenor. Făceam pereche cu Marin Sabău (n.a. căpitanul lui FC Baia Mare în dubla cu Real Madrid). Ne aveam ca frații. Nu era nici Sabău principal, nu era nici Condruc.”

condruc_sabau

Probabil că a regretat amarnic ratarea duelurilor istorice din Cupa Cupelor cu marele Real. Poate că pe atunci își imagina cum ar fi controlat duelurile cu alde Juanito sau Gallego. Sau cum ar fi dirijat apărarea în asemenea meciuri… Nu vrea să spună nici dacă a visat să smulgă ropote de aplauze după o preluare elegantă cu pieptul. Cine știe… Cert e că, după treizeci și ceva de ani, timpul și-a spus cuvântul iar regretele lui Condruc se rezumă la un banal “asta e”.

ioan-condruc

Scurte despre alte personaje din fotbalul românesc

Despre Nicolae Dobrin: “A fost cel mai mare. Și ca jucător, dar și ca om. Pe Dobrin nu l-am văzut să ia roșu sau să scuipe adversari.”

Despre dr. Miki Sabo, una dintre legendele Universității Cluj: “A intrat la pauză în vestiarul băieților în meciul câștigat de Baia Mare la Fiorentina. La pauză era doar 1-0 pentru italieni, dar ai noștri au scăpat foarte ieftin. Trebuia să luăm 6-7 boabe. Echipa era lipsită de idei, așa că Miki l-a lăsat deoparte pe antrenorul Paul Popescu și le-a spus să joace fotbalul pe care l-au învățat cu Mateianu. Ce a fost în repriza a doua știm cu toții… ”

Despre Adrian Păunescu: “Venea des la Baia Mare și se antrena cu noi. Într-o zi, colegul Dragomirescu l-a luat în primire: ai venit, bă, balaure? Păunescu n-a zis nimic până când a ajuns la primul secretar. A vrut să-l scoată din echipă, dar n-a reușit. Așa că s-a mulțumit să scrie despre Dragomirescu că e cea mai tristă figură care a apărut în fotbalul românesc. ”

Despre Rică Răducanu: “A ajuns la Baia Mare de pe la Reșița fiindcă nea Vio își dorea neapărat un portar care să știe cu mingea și să joace cu fundașii. Printre altele, mi-a povestit Rică una tare. Avea meci cu reșițenii la Cugir. A simțit că e aranjat meciul și, la un 11 metri dictat pentru ceilalți, i-a spus ăluia din Cugir să dea în stânga, că el o să se arunce în cealaltă parte. Ăla, de bună credință și știind că meciul e bătut în cuie, a dat acolo. Ca să vezi… Rică a apărat și i-a spus prostovanului: du-te și spune-le la ai tăi că dacă nu-l băgați pe Ricuță în cărți, nu scoateți nici egalul.”

Despre plecarea lui Viorel Mateianu din Baia Mare: “L-au dat afară pe nea Vio prin al treilea campionat din Divizia A, când nu prea mai mergea treaba. Cea mai mare greșeală pe care au făcut-o… Păcat că n-au avut răbdare. Așa cum ne-o dus el acolo sus, tot așa ne-ar fi scos și din necaz.”

*Cu acest material particip la Bursele Treizecizero, competiția care presupune identificarea unei noi generații de jurnalişti.
**Ca surse de inspirație: poveştile inepuizabile ale domnului Condruc şi biblia fotbalului băimărean „FC Baia Mare – Generația Mateianu” – scrisă de reputatul ziarist Ion P. Pop.
***Surse foto: emm.ro, ligab.ro, gazetademaramures.ro, pagina de facebook Condruc ioan, Mircea Pauseniuc.

Un răspuns la „Fiecare poveste din fotbal își are căpitanul ei”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *